Plecăm de la premisa că vrem să fim conduși de oameni cinstiti si capabili, care nu fură și nu abuzează de putere.
De ce însă nu putem avea aleșii pe care ni-i dorim? De ce aflăm mereu, mai devreme sau mai târziu, că politicienii dintre care putem alege sunt departe de acest ideal?
Asistentul meu, Claudiu, spune că, dintre aleși, președintele este persoana cu cel mai mare salariu. Pe lună, câștigă aproximativ 15.000 de lei net, adică puțin sub 3.000 de euro.
E adevărat că, pe lângă salarii, aleșii noștri au tot soiul de sporuri și diurne, dar chiar și cu aceste compensații adiționale, ordinul de mărime e cam același.
Din păcate, în România există mulți oameni care câștigă mult mai puțin decât acest salariu și tare mi-aș dori ca acest lucru să nu fie așa.
Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toți oamenii din România (și nu numai) să aibă cel puțin puterea de cumpărare pe care o oferă acest salariu în România.
Însă sunt și oameni (și nu sunt chiar puțini) care câștigă acest venit sau chiar mai mult fără să aibă responsabilitățile și dezavantajele care vin cu o astfel de funcție publică.
Iar dacă ne uităm la persoanele care ocupă pozițiile cele mai înalte din companiile cu care interacționăm zi de zi, o să observăm că salariile lor se încadrează în alt ordin de mărime și se măsoară uneori chiar și în milioane de euro.
O să ziceți că politicienii nu trăiesc din salariu și își câștigă banii altfel. Așa o fi, dar am stabilit deja că nu pe aceștia ni-i dorim.
Cred că e o idee bună ca oamenii care au pe mână bugetul unei țări, în valoare de sute de miliarde de euro, să fie plătiți suficient de bine, astfel încât pozițiile respective să atragă oameni capabili și cinstiți.
Să fii ales prin vot popular e o treabă cruntă. Campaniile electorale necesită investiții considerabile de timp și bani. Pentru un om cinstit și capabil, există alternative mai simple și mai profitabile.
Chiar și în cazul în care ești ales și faci „treabă bună pentru țară”, asta nu este o garanție că vei câștiga și următoarele alegeri. Pentru că oamenii care votează nu vor să accepte întotdeauna că ce este bine pentru țară nu este neapărat bine pentru ei.
Un mandat durează, în medie, 4–5 ani și, de cele mai multe ori, dacă nu ești ales pentru un nou mandat, nu e o opțiune să te întorci la cariera pe care o aveai înainte, cel puțin nu pe aceiași bani sau pe aceeași poziție. Acest lucru descurajează oamenii care au demonstrat ceva in mediul privat să renunțe la carierele pe care le au deja pentru a candida într-o funcție publică.
Cerințele de „angajare” sunt mari: nu este suficient să ai soluții pentru problemele țării, trebuie să și convingi o majoritate că soluțiile tale sunt cele potrivite.
Într-o campanie electorală participă mai mulți candidați, asta înseamnă că ești constant atacat de ceilalți candidați și susținătorii lor. Însă, dacă ești ales, poate ai noroc să ajungi să fii batjocorit și de propriii susținători.
Un lucru e cert: de bălăcăreală nu scapi și, de cele mai multe ori, atacurile vin de la oamenii pe care încerci să îi ajuți.
Pentru că, de-a lungul istoriei, nu ne-a mers prea bine atunci când puterea a fost concentrată în prea puține mâini, un ales nu poate face mare lucru de unul singur. Dacă vrea să schimbe ceva în mod semnificativ, trebuie să colaboreze cu alți politicieni, iar astfel de alianțe îi pot pune în pericol integritatea și reputația. Pot număra pe degetele de la o mână toți politicienii cu care nu aș fi deranjat să fiu asociat.
Scena politică este împărțită între cei aflați la putere și cei care vor să ajungă la putere. Opoziția ajunge să guverneze atunci când electoratul consideră că cei aflați la putere nu își fac bine treaba. La rândul lor, cei aflați la guvernare rămân la putere atât timp cât alegătorii consideră că se descurcă mai bine decât ar face-o opoziția.
E un sistem în care interesul politicianului (de a fi ales și de a ajunge și rămâne la putere) nu este aliniat cu interesul cetățeanului (de a beneficia de o guvernare bună).
Într-un astfel de joc, în care, pentru ca unul să câștige, altul trebuie să piardă, integritatea este un handicap.
Politicienii au, în esență, două obiective: să își facă treaba pentru care au fost aleși și să își păstreze funcția. Problema este că, de multe ori, cele două obiective intră în conflict, iar unul este mult mai ușor de atins decât celălalt.
Nu știu care e soluția pentru situația în care ne aflăm, însă consider că un obiectiv bun cu care putem începe este să înțelegem realitatea și interesele care ne-au condus aici.
Atunci când folosesc cuvântul interes mă gândesc la cuvântul incentive din limba engleză, pentru care, în mintea mea, nu există cu adevărat un cuvânt corespondent în limba română.
În funcție de context incentive înseamnă motivație, imbold, stimul, recompensă, miză, interes, factor de motivare sau toate la un loc.
Show me the incentive and I’ll show you the outcome - Charlie Munger
Dar mai multe despre asta altădată.
Disclaimer: Considerați acest text un document în continuă evoluție, ceea ce înseamnă că poate fi supus unor modificări nedocumentate și că ar putea chiar să dispară în viitor.