Apartamentele sunt scumpe la Cluj deoarece cererea depășește oferta.

Factorii care pun presiune pe cerere sunt:

• numărul mare de oportunități și facultăți bune atrag oameni din împrejurimi.

• prezența angajatorilor care oferă venituri mari, peste media națională.

• investitorii sunt atrași de, și contribuie la, această cerere în continua creștere.

• numărul scăzut de alternative similare sau mai bune în împrejurimi.

Acești factori creează o structură circulară care se consolidează singură.

Descurajarea investitorilor sau suprataxarea potențialelor câștiguri e o măsură care, din punctul meu de vedere, nu merită discutată prea mult.

Construcția de imobiliare necesită capital considerabil, implică riscuri foarte mari și o birocrație interminabilă, iar promisiunile unui câștig mare joacă un rol esențial pentru a atrage capitalul necesar.

Este destul de greu să intervii pe partea de cerere fără să ai efecte nedorite în economie.

Din păcate, oamenii își pot imagina un Cluj fără corporatiști sau fără studenți, în care prețurile scad, dar toate celelalte venituri rămân neschimbate. Nu îți trebuie un doctorat în economie ca să înțelegi că un asemenea scenariu nu este realist.

Un loc unde se poate intervini pe partea de cerere este construirea de cazări decente pentru studenți.

Din ce am reușit să găsesc, Clujul are un deficit de aproximativ 50.000 de cazări pentru studenți, iar asta are o pondere semnificativă în cererea crescută cu care ne confruntăm.

Când zic „decente”, mă refer la cazări individuale, maximum duble, cu băi proprii și la un preț corect. Iar când zic „corect”, nu mă refer neapărat la cel mai mic preț. Există precedente în Occident, nu trebuie să inventăm noi.

O idee bună ar fi să se construiască într-un soi de parteneriat public-privat, asta dacă ne dorim să fie gata vreodată. Repet, există precedent, nu trebuie să inventăm.

O altă soluție, cel puțin în teorie, ar fi dezvoltarea unui centru universitar și educațional în afara orașului.

În practică însă, o astfel de soluție ar fi dificil de implementat. Structura decizională pentru o astfel de realitate e complexă și oamenii care decid nu prea au nimic de câștigat și au multe de pierdut dacă se ia această decizie.

Chiar dacă s-ar putea implementa o astfel de realitate, am stabilit deja că ne dorim ca studenții să rămână membri activi în activitatea orașului.

Odată atins un anumit prag (de care consider că ne apropiem), forțele care contribuie la creșterea cererii se reglează de la sine, însă, fără un eveniment extraordinar, acest proces este foarte lent.

Din cauza prețurilor ridicate de la Cluj, oamenii aleg să studieze, să lucreze sau să se întoarcă în alte orașe, unde încet apare o structură circulară similară.

Să fi scris aceste rânduri doar pentru mine, nu aș fi zăbovit prea mult asupra cererii. Într-un stat funcțional și liber, o cerere mare și în creștere e de obicei un semn sănătos.

Mult mai relevantă și, din păcate, de obicei neglijată este povestea ofertei.

Există, în general, 4 factori care pot limita oferta în acest domeniu:

• capitalul - banii disponibili pentru investiții si achiziții

• capacitatea efectivă de a construi — forță de muncă, materiale și firme capabile să execute proiectele

• terenul disponibil și limitele geografice — relieful și lipsa spațiului potrivit pentru construcții

• regulile și deciziile administrației publice — autorizații, urbanism, reglementări și birocrație

Primii doi factori nu par să reprezinte obstacole.

Amploarea dezvoltărilor imobiliare din jurul municipiului Cluj-Napoca, chiar dacă acestea sunt adesea haotice, demonstrează că există atât capital disponibil, cât și capacitatea necesară pentru a construi la scară largă.

Din perspectiva reliefului, este adevărat că Cluj-Napoca se află într-un soi de „găleată”, fiind înconjurat de dealuri. Totuși, există suficient teren pe care nu te împiedică nicio lege a fizicii să construiești.

Dacă vă uitați pe harta de mai sus, în zona de sud-est, începând de la stânga la dreapta, de la cartierul Bună Ziua și până la aeroport, există suficient loc să mai construiești un municipiu.

Prin proces de eliminare, rămân doar regulile și deciziile administrației publice.

În ultimii 10 ani, din exterior pare că administrația publică și-a dorit și a reușit, în cele din urmă, regenerarea urbană a fostei zone industriale din nordul Clujului.

Această zonă este în plină dezvoltare și există proiecte mari în diferite faze de execuție.

Tot din exterior, mai pare că, pentru a-și îndeplini acest vis, administrația publică a limitat sau chiar blocat dezvoltări imobiliare din alte zone ale orașului.

Există argumente raționale pentru această alegere: există o oarecare infrastructură în această fostă zonă industrială, logistic este bine situată și are sens ca aceste spații să fie valorificate înainte să ne apucăm să construim în câmp.

Problema este timpul necesar pentru finalizarea acestor dezvoltări imobiliare.

Sa luam exemplu unui ansamblu din aceasta zona:

• 2017 - se achiziționează terenul și clădirile vechi.

• 2019 - se obține autorizația de demolare și clădirile vechi sunt demolate.

• 2020 - noul proiect este propus pentru prima dată.

• final 2021 - proiectul este aprobat după mai multe modificări.

• mijloc 2022 - se eliberează autorizația de construire.

• final 2025 - se dau în folosință 450 de apartamente.

Au fost necesari 8 ani pentru a se construi 450 de apartamente.

Din datele pe care am reușit să le găsesc, în perioada 2021–2025 au fost finalizate aproximativ 8.200 de locuințe în municipiul Cluj-Napoca.

Idea ca nu putem construi repede si bine e complet falsa.

Din ciclul de viață al unui proiect imobiliar, o bună majoritate a timpului pierdut este timp mort și o bună parte din el este cauzat de blocaje/proceduri administrative.

Blocajele și lentoarea proceselor administrative nu înseamnă doar timp pierdut, ci și costuri suplimentare (salarii, dobânzi, inflație etc.).

Mai este un mod prin care administrația publică strangulează oferta.

Deși în Cluj-Napoca se poate ajunge cu trenul din numeroase localități pe o rază de 50 de kilometri, naveta din aceste localități nu este cu adevărat o alternativă.

În primul rând, calea ferată și trenurile care deservesc aceste linii sunt departe de a fi ideale.

Apoi, în multe zone din aceste localități lipsesc, într-o măsură mai mare sau mai mică, utilități, instituții publice de calitate comparabilă sau infrastructură rutieră (drumuri, trotuare, iluminat public etc.).

În lipsa altor argumente raționale sănătoase, din punctul meu de vedere, prețul disproporționat de mare al apartamentelor din Cluj este cauzat în totalitate de un eșec al statului.

Indiferent care e scuza (fonduri / personal / legi) și unde se oprește vina (local / național / justiție), in opinia mea eșecul este al statului.

Mai cred că, pentru aceste prețuri disproporționat de mari nu sunt de vină nici studenții, nici corporatiștii, nici corporațiile, nici capitalismul și nici vreun război.

Într-un stat funcțional și liber, procedurile legale și administrative se execută mult mai eficient și transparent, competiția este mai mare și potențialul existent este exploatat într-o mai mare măsură.

Un efect mai puțin transparent al prețurilor în continuă creștere pentru imobiliare este apariția unei noi forțe care pune presiune pe preț.

Într-un scenariu în care prețurile sunt într-o continuă creștere, se creează un interes de menținere sau creștere a acestora din partea proprietarilor care au achiziționat aceste imobile scumpe.

Astfel se formează o majoritate care își dorește ca prețurile să continue să crească, iar majoritățile sunt valoroase în democrație.

Nu vă lăsați păcăliți de cei care spun că își doresc ca prețurile imobiliarelor să scadă. Ce spun ei, de fapt, este:

Îmi doresc ca prețurile proprietăților pe care vreau să le cumpăr să scadă și prețurile proprietăților pe care le dețin să crească.

Disclaimer: Considerați acest text un document în continuă evoluție, ceea ce înseamnă că poate fi supus unor modificări nedocumentate și că ar putea chiar să dispară în viitor.

În ultimii 25 de ani, industria IT a fost unul dintre sectoarele cu cea mai spectaculoasă creștere, atât ca cifră de afaceri, cât și ca număr de locuri de muncă.

Pentru prima dată, după foarte mult timp, industria IT începe să scârțâie, cel puțin din perspectiva locurilor de muncă.

Justificarea cel mai des folosită este avansul tehnologic al inteligenței artificiale, însă imaginea de ansamblu este puțin mai complexă de atât.

Înainte să începem să discutăm despre unde suntem, merită să analizăm puțin de unde am venit.

2000 - 2004 - Sfârșit Web 1.0: Criza Dot-Com

Criza Dot-Com a fost prăbușirea acțiunilor companiilor de internet între 2000 și 2002.

După o perioadă de speculație excesivă în care investitorii au finanțat firme online fără profit sau model de afaceri solid, industria IT a stagnat pentru 3-4 ani.

2004 - 2007 - Web 2.0: Facebook, YouTube, Twitter, Myspace

În 2004 este lansată platforma Facebook, care astăzi are peste 3 miliarde de utilizatori. Un an mai târziu apare YouTube, iar în 2006 este lansat Twitter.

La acel moment, numărul utilizatorilor de internet creștea rapid, ajungând în 2007 la aproximativ 1,3 miliarde la nivel mondial, adică circa o cincime din populația globului.

2007 - 2013 - iPhone, App Store

Lansarea iPhone-ului în 2007 a mutat centrul industriei IT de la PC la smartphone, popularizând ecranul tactil, browserul complet și telefonul ca platformă pentru aplicații.

Lansarea App Store și Android în 2008 a accelerat revoluția mobilă. Până în 2011, smartphone-urile depășiseră PC-urile la vânzări, iar piața aplicațiilor explodase, generând noi profesii și servicii precum WhatsApp, Uber și Instagram.

2013 - Ora de programare (Hour of code)

În contextul unui deficit mare de programatori, dat de o piață a muncii care nu reușește să țină pasul cu avansul tehnologic și adopția noilor produse, apare Ora de programare.

Acesta este un program global de instruire în programare, care a apărut pentru că, la începutul anilor 2010, cererea de programatori creștea rapid, dar majoritatea școlilor, mai ales în SUA, nu predau deloc informatică.

2015 - 2018 - Epoca de aur

Profitabilitatea ridicată a sectorului IT și deficitul de profesioniști creează o piață extrem de favorabilă angajaților.

Este perioada salariilor mari și a siguranței locului de muncă. Companiile IT se întrec în beneficii oferite angajaților: piscine, masaje, asigurări medicale, mese gratuite etc.

În jurul programatorilor, tratați aproape ca niște vedete, se dezvoltă un întreg ecosistem profesional: manageri de proiect, de risc sau de echipă, testeri, analiști, maeștri de ceremonii și multe alte roluri.

Tot în această perioadă devin populare videoclipurile „Day in the Life”, în care angajați ai marilor companii IT din SUA își prezintă zilele de lucru: câteva ore de muncă, mese la bufetele companiei și un program foarte relaxat.

Pe fondul deficitului de programatori, companiile încep să angajeze masiv, uneori chiar și fără a avea proiecte pentru noii angajați. Cei rămași fără proiect pot petrece perioade îndelungate „pe bench”, iar angajații cu performanțe slabe sunt uneori păstrați pentru a evita reputația unei companii care face concedieri.

Această perioadă este alimentată masiv de „banii ieftini” — împrumuturi la dobânzi foarte scăzute, ca urmare a crizei financiare din 2008.

În 2018, investitorii orientați spre valoare („value investors”) încep să observe tot mai multe semne de dezechilibru.

Dobânzile cresc și evaluările companiilor IT par greu de justificat, iar cultura beneficiilor transformă unele birouri în spații care seamănă mai degrabă cu niște cluburi sociale exclusiviste decât cu niște locuri de muncă.

2019 - 2022 - Covid 19

Odată cu izbucnirea pandemiei, încep carantinele și măsurile de izolare, iar o mare parte din activități se mută în online.

Dobânzile scad înapoi rapid spre zero, în timp ce guvernele și băncile centrale injectează sume uriașe de bani în economie.

Măsurile adoptate în timpul pandemiei accelerează digitalizarea și cresc și mai mult cererea de specialiști IT. În același timp, o parte importantă a capitalului populației se îndreaptă către companiile din sector.

Pentru că oamenii au obiceiul să multiplice circumstanțele actuale la nesfârșit, aceasta e perioada în care se spunea că lumea se va schimba complet, nu vor mai exista supermarketuri, mall-uri și o să trăim cu toții predominant într-o realitate virtuală.

Dacă la birou angajații fără suficientă activitate trebuiau măcar să pară ocupați, munca de acasă le oferă unora posibilitatea de a jongla cu mai multe joburi sau de a munci mult mai puțin.

Cel mai bun mod de a înțelege această perioadă este să vă imaginați mii de camioane cu bani care se îndreaptă din toate părțile spre un munte deja existent de bani.

Companiile din sectorul IT angajează masiv în această perioadă.

2022 - ChatGPT, Recesiune, Elon cumpără Twitter.

La sfârșitul anului 2022 se lansează ChatGPT și, la scurt timp, devine aplicația cu cea mai mare creștere de utilizatori din istorie.

După 2-3 ani de dezmăț teribil, oamenii încep să înțeleagă încet că petrecerea nu mai poate continua, zvonuri care prevestesc o recesiune sunt la fiecare colț, bursa din SUA scade în agregat cu aproximativ 25% și Elon cumpără Twitter pentru 44 de miliarde de dolari.

Imediat după achiziție, Elon dă afară aproximativ 50% din oameni și, după o serie de plecări voluntare și concedieri succesive, compania rămâne cu 20% din personalul inițial.

Din punctul meu de vedere, Elon este cel care dă startul valurilor de concedieri din anii ce urmează și le arată celorlalte companii că există viață după concedieri colective.

2023 - Concedieri masive

După ce războiul din vecini pune capăt pandemiei, oamenii se întorc încet-încet la viața de dinainte și ideea că vom trăi cu toții într-o lume virtuală începe să dispară.

Dobânzile cresc puternic, iar era banilor ieftini, care dădea semne de încheiere încă din 2018, ajunge în sfârșit la final.

Odată ce Elon Musk creează un precedent, companiile care angajaseră masiv pentru o realitate care nu s-a materializat încep, la rândul lor, valuri mari de concedieri.

După succesul masiv al ChatGPT, apar și alte instrumente bazate pe inteligență artificială, inclusiv unele dedicate dezvoltării software, precum Cursor sau GitHub Copilot, care îi ajută pe programatori să scrie, să modifice și să înțeleagă cod.

Motivul oficial pentru valurile de concedieri este inteligența artificială. Eu nu sunt de acord. Din experiența mea, creșterea în productivitate pe care o ofereau aceste instrumente la vremea respectivă era insignifiantă.

În opinia mea, motivele care au dus la începerea acestor concedieri colective au fost:

• o masă de angajați supradimensionată încă din 2018

• creșterea mare și bruscă a dobânzilor

• concedierile de la Twitter au acționat ca o supapă, Elon demonstrează că o companie poate supraviețui după concedieri colective și setează tonul pentru o schimbare de climat.

• pandemia a demonstrat că modul de lucru remote este scalabil și funcțional, presiunea de a reduce costurile într-o perioadă în care banii devin tot mai scumpi duce la externalizarea locurilor de muncă, în special către Asia și America Latină

• apariția unui țap ispășitor, inteligența artificială

2024 - Concedierile continua

După decenii în care numărul de angajați din industria software a fost mereu în creștere, concedierile continuă și în 2024.

Motivul oficial pentru aceste concedieri este în continuare inteligența artificială.

Instrumentele care au la bază inteligența artificială încep să contribuie la creșteri în productivitate în varii domenii și îmbunătățiri marginale ale productivității în dezvoltarea de software.

2025 - Claude Code

În anul 2025, piața începe să se stabilizeze puțin, concedierile colective la marile companii ce dezvoltă software încetinesc, însă devine clar că epoca de aur s-a terminat.

Siguranța locului de muncă a dispărut, volumul de muncă scade și oameni cu experiență și cunoștințe au dificultăți în a-și găsi un loc de muncă.

Există mai multe forțe care acționează simultan asupra pieței :

• instrumentele ce folosesc inteligența artificială avansează într-un ritm alert și aduc creșteri tot mai mari în productivitate.

• pentru prima oară în ultimele două decenii, piața s-a întors în favoarea angajatorilor (cererea de angajați este mai mare decât oferta de locuri de muncă).

• dobânzile mari și alocarea masivă de capital în infrastructura AI forțează companiile să reducă costurile și să continue externalizarea spre centre de dezvoltare din Asia și America Latină.

2026 - Reinventarea dezvoltării software

Cândva la sfârșitul anului 2025, instrumentele ce au la bază inteligența artificială au devenit capabile să ofere îmbunătățiri majore de productivitate în dezvoltarea de software.

Pe parcursul anului 2026, oameni vechi și noi din industrie au ajuns la aceeași concluzie și au documentat uzul acestor instrumente în diferite proiecte, produse etc.

Adoptarea și folosirea eficientă a acestor instrumente produc următoarele efecte:

• diminuarea rolurilor necesare, o persoană poate acoperi mai multe roluri.

• o creștere semnificativă a vitezei, cantității și calității de software livrat.

După decenii de proceduri și metodologii bine stabilite pentru dezvoltarea de software, industria se reinventează.

Efectele asupra industriei IT din Romania

Industria IT din România se află de câțiva ani într-o situație precară, noi lucrăm mult la produsele altora și nu suntem tocmai ieftini.

Din păcate, avem o piață internă aproape inexistentă și depindem mult de piețe externe pentru a ne vinde atât serviciile, cât și produsele pe care le avem.

Asta înseamnă că atunci când cererea de programatori și roluri adiacente din alte țări scade, acest lucru are impact direct asupra pieței din România.

O parte sănătoasă din industria IT din Romania era și este axată pe industria auto, o industrie care a avut mult de suferit în ultima vreme, iar acest lucru pune presiune pe piață.

La fel ca în alte țări, bunăstarea din acest segment a atras și oameni care nu au neapărat o înclinație naturală spre acest domeniu, acestor oameni le este mai greu acum și aleg să se reorienteze spre alte domenii.

Share, like și subscribe ca în țările civilizate.

Disclaimer: Considerați acest text un document în continuă evoluție, ceea ce înseamnă că poate fi supus unor modificări nedocumentate și că ar putea chiar să dispară în viitor.

De mici suntem îndoctrinați cu povești despre supereroi.

Făt-Frumos, Prâslea cel Voinic, Greuceanu, Superman, Hercule și Xena sunt doar câțiva dintre eroii cu care am crescut.

Printre principalele caracteristici ale acestor eroi se numără dorința de a face bine și simțul dreptății. Ei îi apără mereu pe cei slabi și se opun răului.

Acești eroi au rolul de a transmite valori morale și învățături de viață într-un mod pe care copiii îl pot înțelege și îndrăgi.

Un efect secundar al acestor povești este că întipăresc adânc în mintea noastră arhetipul eroului, pe care mai apoi îl căutăm neîncetat în viața reală.

Foarte mulți dintre noi așteptăm cu disperare să fim salvați de acești eroi care, în realitate, nu există.

Oamenii din mass-media, și nu numai, sunt conștienți de această slăbiciune a noastră și, deseori, construiesc imaginea unor persoane după tiparul eroului.

Oameni politici care ne-au fost prezentați drept eroi au ajuns să ne dezamăgească.

Oameni de afaceri din domeniul tehnologiei au fost prezentați drept salvatori, pentru ca mai apoi să se dovedească a fi niște fraude sau persoane mai puțin sănătoase la cap.

Actori, cântăreți și alte persoane din industria divertismentului, care au fost modele pentru generații întregi, s-au dovedit a fi agresori, opresori sau persoane violente.

În lumea reală nu există supereroi. Nu vine nimeni să ne salveze. Trebuie să ne salvăm singuri.

Disclaimer: Considerați acest text un document în continuă evoluție, ceea ce înseamnă că poate fi supus unor modificări nedocumentate și că ar putea chiar să dispară în viitor.

În urmă cu două săptămâni, Maricarmen Abascal, o femeie de 87 de ani, a fost evacuată din apartamentul unde locuia, situat în cartierul Retiro din Madrid.

Din păcate, la scurt timp după ce a fost evacuată, ea a fost internată în spital și mai apoi a murit.

Tragedia a stârnit valuri de proteste în Spania încă de la evacuarea ei.

Între timp, primul ministru al Spaniei, Pedro Sánchez, a declanșat alegeri anticipate după ce două decrete legislative care ar fi interzis evacuările până în 2030 si plafonarea chiriilor nu au trecut de congres.

În 1956, părinții lui Maricarmen au luat în chirie apartamentul și acest contract a beneficiat de așa-numitul sistem „renta antigua”. Important de notat că doar tatăl lui Maricarmen a fost trecut pe contractul de închiriere, acest lucru va deveni relevant mai încolo.

O posibilă explicație pentru acest lucru e că, în Spania anului 1956, conform Codului civil de la vremea respectivă, drepturile femeilor erau restricționate și bărbatul deținea și administra bunurile familiei. Grotesc și barbaric, dacă mă întrebați pe mine.

Sistemul „renta antigua” se caracterizează, în principal, prin următoarele aspecte:

• prelungire automată – chiriașul stă cât vrea și proprietarul poate recupera imobilul doar într-un număr limitat de scenarii (ex.: chirie neplătită, stricăciuni majore).

• moștenirea contractului – după moartea chiriașului, acesta poate să lase drept moștenire contractul (cu termeni neschimbați) fie soțului/soției, fie copiilor. Conform legii din 1964, erau permise două moșteniri succesive.

• chirii aproape înghețate – creșterile de chirie au fost limitate strict pe o perioadă de decenii și, după inflația anilor ’70, ’80 și ’90, aceste chirii au devenit considerabil mai mici decât prețul pieței.

În 1960, tatăl lui Maricarmen a decedat și chiria a fost transferată mamei sale.

În data de 1 ianuarie 1995 intră în vigoare Legea privind contractele de închiriere urbană nr. 29/1994, care limitează numărul de moșteniri ale contractului de închiriere.

Un al doilea transfer al contractului către copii este posibil și sub această lege, însă doar pentru doi ani și/sau pentru tot restul vieții, în cazul unui grad de invaliditate al copilului/moștenitorului de cel puțin 65%.

Mama lui Maricarmen a murit în 2005 și cel puțin eu nu am găsit documente care să dovedească că, la momentul transferului contractului de închiriere, Maricarmen ar fi fost într-un grad de invaliditate de cel puțin 65%.

Conform Legii nr. 29/1994, contractul de închiriere al lui Maricarmen a expirat în 2007, aproximativ acum 20 de ani. Condițiile contractului de închiriere au fost cunoscute de mai bine de 30 de ani, odată cu adoptarea Legii nr. 29/1994.

Nu am reușit să găsesc cine a fost proprietarul inițial care a închiriat apartamentul părinților lui Maricarmen, însă este probabil ca, în perioada 1956 – martie 2018, apartamentul să fi fost deținut de o persoană fizică (nu de o firmă).

Apartamentul a fost cumpărat de Renta Corporación în martie 2018 și lui Maricarmen i s-a făcut o ofertă de a cumpăra apartamentul pentru aproximativ 250.000 de euro.

Maricarmen a refuzat această ofertă, iar apartamentul a fost vândut pentru aproximativ 250.000 de euro în iunie 2018 către Urbagestión Desarrollo e Inversión S.L., care îl deține și astăzi.

Urbagestión Desarrollo e Inversión S.L. este o companie cu aproximativ 10 angajati si o cifra de afaceri de aproximativ 500.000 euro in 2025.

Maricarmen și-a justificat refuzul prin faptul că nu dispunea de resursele financiare necesare.

După această achiziție, în 2018, Maricarmen a fost informată de o creștere a chiriei. Ea precizează că inițial i s-au cerut 2.500 de euro, dar că i s-a făcut o ofertă de 1.650 de euro.

Compania care deține apartamentul spune că a făcut o ofertă în care preciza că valoarea medie a unei chirii pentru un asemenea apartament era de 2.500 de euro, dar că sunt dispuși să înceapă negocierile cu un discount de 40%.

În 2026 (opt ani mai târziu), Maricarmen plătea aproximativ 440–480 de euro pe lună. Compania care deține apartamentul spune că Maricarmen a plătit 204 euro chirie timp de 10 ani și încă aproximativ 230 de euro pe lună pentru utilități.

Cea dintâi încercare de evacuare a fost în 31 octombrie 2025. După mai multe încercări, ea a fost în cele din urmă evacuată în 23 septembrie 2026.

Dupa ce au fost explorate mai multe alternative pe 28 septembrie s-a ajuns la un acord: să se întoarcă în propriul apartament, cu un contract pe 8 ani și o chirie de cel mult 30% din venitul ei net. A murit înainte să se poată întoarce.

Acest final regretabil nu ar fi existat dacă Maricarmen ar fi fost proprietarul apartamentului în care locuia. Însă un astfel de sistem, printre altele, descurajează oamenii să devină proprietari.

Statul, arhitectul acestui sistem inechitabil si dezechilibrat, a avut nenumărate șanse să prevină sau să remedieze acest deznodământ nefericit fără să erodeze dreptul la proprietate.

Plafonările ar fi putut fi eliminate treptat în momentul în care au început să creeze dezechilibre în piață, pentru a încuraja oamenii să devină proprietari, iar oamenilor în situația lui Maricarmen li s-ar fi putut da sprijin din timp pentru relocare sau pentru a deveni proprietarii apartamentelor în care locuiesc.

Cei care protestează azi în stradă își doresc, printre altele, contracte de închiriere pe perioadă nedeterminată, cu prețuri plafonate și încetarea tuturor evacuărilor.

Cred că într-o țară în care dreptul la proprietate privată nu e respectat și legea nu poate fi aplicată, democrația se clatină. O țară în care fiecare este, sau poate deveni, proprietar pe imobilul în care locuiește este o țară care are baza pentru o democrație puternică.

Pe piața imobiliară din Spania există și alte probleme care contribuie la situația în care este azi. Printre fenomene se numără convertirea apartamentelor în cazări pentru turiști și ocuparea ilegală a locuințelor pe termen lung (okupación).

Există voci puternice care numesc fondurile de investiții principalul vinovat pentru situația actuală.

La nivel național, aproximativ 4% din locuințe aparțin de „marii deținători” (proprietari cu peste 10 locuințe), categoria include și entități publice. În Madrid și Barcelona, ponderea e mult mai mare: aici, marii deținători controlează aproximativ 15%-17% din fondul rezidențial.

Consider că piața imobiliară ar trebui să fie dominată de proprietari individuali, nu de stat sau de mari fonduri private de investiții care se joaca de-a „landlordul”.

Nu am investit și nu plănuiesc să investesc vreodată în fonduri sau companii care dețin, administrează și închiriază locuințe rezidențiale.

În încheiere, menționez că densitatea populației în Spania este de circa 98 de locuitori pe km² și doar ~4% din teritoriul Spaniei este ocupat de suprafețe artificiale (orașe, sate, drumuri, zone industriale).

Las aici câteva dintre sursele folosite. Unele cifre diferă ușor, dar proporțiile sunt relevante. Vă încurajez să verificați informația din surse proprii.

• https://maldita.es/desinfo/20261001/preguntas-y-respuestas-desahucio-maricarmen-madrid/

• https://maldita.es/desinfo/20261008/bulos-desinformaciones-maricarmen/

• https://maldita.es/desinfo/20261001/bulos-acampada-vivienda-sol-maricarmen/

• https://www.bbc.com/news/articles/c6e3x21ev9wwo

• https://www.elespanol.com/madrid/capital/20260924/urbagestion-compro-piso-maricarmen-retiro-eur-ahora-valorado/1003744394628_0.html

• https://es.wikipedia.org/wiki/Desahucio_de_Maricarmen_Abascal

• https://english.elpais.com/spain/2026-10-08/timeline-of-the-maricarmen-case-from-four-eviction-attempts-to-a-housing-movement-that-shook-spain.html

• https://www.eldiario.es/economia/espana-millon-viviendas-manos-grandes-propietarios_1_11844846.html

• https://www.euribor.com.es/2026/05/02/los-10-propietarios-que-mas-viviendas-acumulan-en-espana-segun-datos-de-2026/?amp=1

Disclaimer: Considerați acest text un document în continuă evoluție, ceea ce înseamnă că poate fi supus unor modificări nedocumentate și că ar putea chiar să dispară în viitor.

Bursa de valori

Bursa de valori este o piață organizată și reglementată unde se cumpără și se vând instrumente financiare, precum acțiuni, obligațiuni sau fonduri tranzacționate la bursă. Ea pune în legătură companiile care au nevoie de capital cu investitorii, iar prețurile se formează prin cerere și ofertă.

Broker

Un broker este un intermediar autorizat (persoană sau firmă) care execută, în numele tău, ordinele de cumpărare și vânzare a instrumentelor financiare pe bursă. Investitorii individuali nu pot tranzacționa direct pe bursă, așa că deschid un cont la un broker. Brokerul transmite ordinele către piață și păstrează în custodie instrumentele cumpărate. În schimb, percepe comisioane pentru serviciile sale.

Acțiune

O acțiune este un titlu de proprietate asupra unei părți din capitalul unei companii. Cine deține acțiuni devine acționar, adică coproprietar al firmei, proporțional cu numărul de acțiuni pe care le are.

Acțiunile pot aduce câștig în două moduri: prin dividende (o parte din profit distribuită acționarilor) și prin creșterea prețului acțiunii.

Acționar

Un acționar este o persoană sau o instituție care deține cel puțin o acțiune a unei companii, devenind astfel coproprietar al acesteia, proporțional cu numărul de acțiuni deținute. Acționarii au de obicei drept la dividende, drept de vot în adunarea generală a acționarilor și dreptul de a beneficia de creșterea valorii companiei. Totodată, își asumă riscul ca prețul acțiunilor să scadă.

AGA

AGA (Adunarea Generală a Acționarilor) este organul de conducere suprem al unei societăți pe acțiuni, format din toți acționarii. În cadrul ei, acționarii votează deciziile importante ale companiei, proporțional cu numărul de acțiuni deținute.

Există două tipuri:

• AGA ordinară: se ține cel puțin o dată pe an și aprobă, printre altele, situațiile financiare anuale, distribuirea dividendelor și numirea conducerii.

• AGA extraordinară: se convoacă pentru decizii majore, precum majorări de capital, fuziuni sau modificarea statutului.

Indice bursier

Un indice bursier este un indicator care urmărește evoluția prețurilor unui grup de acțiuni selectate după anumite criterii, arătând astfel cum merge o piață sau un sector.

Exemple:

• BET: indicele principal al Bursei de Valori București, format din cele mai tranzacționate companii românești.

• S&P 500: indicele celor aproximativ 500 de mari companii americane, cel mai urmărit reper al bursei din SUA.

ETF

Un ETF (Exchange-Traded Fund, fond tranzacționat la bursă) este un fond de investiții ale cărui unități se cumpără și se vând la bursă, la fel ca acțiunile. De obicei, un ETF replică un indice bursier (de exemplu, S&P 500), deținând acțiunile din componența acestuia. Astfel, cu o singură tranzacție, investești simultan în zeci sau sute de companii.

ETF-urile sunt apreciate pentru diversificare și pentru costurile de administrare reduse. În România, un exemplu este ETF-ul care replică indicele BET, listat la BVB

Dividende

Dividendele sunt partea din profitul unei companii pe care aceasta o distribuie acționarilor, de obicei în bani. Suma primită depinde de numărul de acțiuni deținute: compania stabilește un dividend pe acțiune, iar fiecare acționar primește acea valoare înmulțită cu acțiunile sale.

Obligațiuni

O obligațiune este un titlu de datorie: practic, împrumuți bani unui emitent (statul, o autoritate locală sau o companie), iar acesta se obligă să îți dea banii înapoi la o dată stabilită, numită scadență.

Până atunci, primești de obicei o dobândă periodică, numită cupon. Spre deosebire de acțiuni, obligațiunile nu îți dau calitatea de coproprietar, ci pe cea de creditor.

Capitalizare bursieră

Prețul teoretic total al unei companii listate la bursă. Se calculează înmulțind ultimul preț la care s-a tranzacționat acțiunea cu numărul total de acțiuni emise.

De exemplu, o companie cu 100 de milioane de acțiuni care se tranzacționează la 10 lei are o capitalizare de 1 miliard de lei.

Indicatorul se schimbă permanent, odată cu prețul acțiunii, și arată cât evaluează piața compania în acel moment.

Valoarea contabilă a societății

Valoarea contabilă (book value) a unei companii este valoarea capitalurilor proprii din bilanț. Se calculează scăzând din totalul activelor (tot ce deține firma) totalul datoriilor. Practic, este suma care ar rămâne teoretic acționarilor dacă firma și-ar vinde activele la valoarea din bilanț și și-ar plăti toate datoriile.

Cifra de afaceri

Cifra de afaceri (revenue) reprezintă totalul veniturilor pe care o companie le obține din activitatea sa de bază, adică din vânzarea produselor și prestarea serviciilor, într-o anumită perioadă (de obicei un trimestru sau un an). Este calculată înainte de scăderea oricăror cheltuieli, motiv pentru care este numită uneori „venitul brut” sau „top line” (prima linie din contul de profit și pierdere).

Profit

Profitul unei companii este ceea ce rămâne din veniturile sale după ce se scad toate cheltuielile într-o anumită perioadă. Dacă cheltuielile depășesc veniturile, rezultatul este o pierdere.

Se folosesc mai multe niveluri de profit, în funcție de ce cheltuieli se scad:

• Profitul brut: veniturile minus costul direct al produselor sau serviciilor vândute.

• Profitul operațional: profitul brut minus cheltuielile de funcționare (salarii, chirii, marketing etc.).

• Profitul net: ce rămâne după scăderea tuturor cheltuielilor, inclusiv dobânzi și impozite. Este numit și „bottom line” (ultima linie din contul de profit și pierdere).

EPS

EPS (Earnings Per Share, profitul pe acțiune) arată cât profit net revine fiecărei acțiuni a unei companii. Se calculează împărțind profitul net la numărul de acțiuni în circulație. De exemplu, o companie cu un profit net de 100 de milioane de lei și 50 de milioane de acțiuni are un EPS de 2 lei.

P/E

P/E (Price-to-Earnings, raportul preț/profit) arată de câte ori este cuprins profitul anual pe acțiune în prețul acțiunii. Se calculează împărțind prețul unei acțiuni la profitul net pe acțiune (EPS), sau, echivalent, capitalizarea bursieră la profitul net al companiei.

De exemplu, o acțiune de 50 de lei cu un profit pe acțiune de 5 lei are un P/E de 10. Cu alte cuvinte, investitorii plătesc 10 lei pentru fiecare leu de profit anual.

Un P/E mic poate indica o companie ieftină, iar unul mare poate reflecta așteptări de creștere puternică sau o evaluare scumpă. De aceea, indicatorul este util mai ales comparat cu cel al altor companii din același sector.

EBITDA

EBITDA (Earnings Before Interest, Taxes, Depreciation and Amortization) înseamnă profitul înainte de dobânzi, impozite, depreciere și amortizare. Arată cât câștigă o companie din activitatea sa de bază, fără efectul modului în care este finanțată (dobânzi), al fiscalității (impozite) și al costurilor contabile legate de uzura activelor (depreciere și amortizare).

Se calculează de obicei pornind de la profitul net, la care se adaugă înapoi dobânzile, impozitele, deprecierea și amortizarea. Este util pentru a compara companii între ele, dar trebuie privit cu prudență: nu include cheltuieli reale, precum investițiile în echipamente sau costul datoriilor.

ROE

ROE (Return on Equity, rentabilitatea capitalurilor proprii) arată cât profit generează o companie din banii acționarilor. Se calculează împărțind profitul net la capitalurile proprii și se exprimă procentual. De exemplu, un profit net de 15 milioane de lei la capitaluri proprii de 100 de milioane înseamnă un ROE de 15%.

Un ROE ridicat indică o folosire eficientă a capitalului, dar poate fi umflat și de un nivel mare de datorii.

Marja de profit

Marja de profit arată ce procent din cifra de afaceri rămâne companiei ca profit. Se calculează împărțind profitul la cifra de afaceri. De exemplu, o firmă cu venituri de 100 de milioane de lei și un profit net de 10 milioane are o marjă netă de 10%, adică păstrează 10 bani din fiecare leu încasat.

Există mai multe tipuri, în funcție de profitul folosit: marja brută, marja operațională și marja netă. Marjele se compară cel mai bine între companii din același sector.

Venituri / Profituri / Cheltuieli Extraordinare

Veniturile, profiturile sau cheltuielile extraordinare sunt cele care provin din evenimente neobișnuite și nerepetitive, care nu țin de activitatea obișnuită a companiei. Exemple: vânzarea unei clădiri sau a unei divizii, despăgubiri de la asigurări după un incendiu, pierderi din calamități naturale, amenzi mari ori câștigarea unui proces.

Pentru investitori, aceste elemente contează pentru că pot umfla sau reduce profitul unui an fără să spună ceva despre performanța reală și sustenabilă a companiei. De aceea, analiștii le elimină adesea când compară rezultatele de la un an la altul.

P/B

P/B (Price-to-Book, raportul preț/valoare contabilă, notat și P/BV) arată cât plătesc investitorii pentru fiecare leu din valoarea contabilă a unei companii. Se calculează împărțind prețul unei acțiuni la valoarea contabilă pe acțiune, sau, echivalent, capitalizarea bursieră la capitalurile proprii din bilanț.

De exemplu, o companie cu o capitalizare de 2 miliarde de lei și o valoare contabilă de 1 miliard de lei are un P/B de 2.

Un P/B sub 1 înseamnă că piața evaluează compania sub valoarea din bilanț, ceea ce poate semnala o subevaluare sau probleme ale firmei. Un P/B mare reflectă de obicei așteptări de profitabilitate ridicată. Indicatorul este folosit mai ales pentru companiile cu multe active tangibile, precum băncile sau firmele industriale.

Randament

Randamentul (yield) arată venitul anual pe care îl aduce o investiție, exprimat ca procent din prețul ei. Nu include câștigul sau pierderea din schimbarea prețului, ci doar venitul încasat periodic.

• La acțiuni (randamentul dividendului): dividendul anual pe acțiune împărțit la prețul acțiunii. De exemplu, o acțiune de 100 de lei care plătește un dividend de 6 lei are un randament de 6%.

• La obligațiuni: cuponul anual raportat la prețul obligațiunii. Dacă prețul obligațiunii scade, randamentul crește, și invers.

Un randament foarte mare poate fi atractiv, dar uneori semnalează că prețul a scăzut din cauza unor probleme ale companiei sau că dividendul nu este sustenabil.

Emitere de acțiuni

Emiterea de acțiuni este procesul prin care o companie creează și vinde acțiuni noi pentru a atrage capital. Banii obținuți intră în companie și pot fi folosiți pentru investiții, extindere sau reducerea datoriilor.

Formele principale sunt:

• Oferta publică inițială (IPO): prima emitere de acțiuni către public, prin care compania se listează la bursă.

• Majorarea de capital: o emitere ulterioară de acțiuni noi de către o companie deja listată. Acționarii existenți au adesea drept de preferință, adică pot cumpăra primii acțiunile noi.

Pentru acționarii existenți, o emitere nouă poate duce la diluare. Dacă nu cumpără din acțiunile noi, procentul lor din companie scade, iar profitul pe acțiune se poate reduce.

Răscumpărare de acțiuni

Răscumpărarea de acțiuni (buyback) este operațiunea prin care o companie își cumpără înapoi propriile acțiuni de pe piață, folosind banii proprii. Acțiunile răscumpărate pot fi anulate, păstrate în trezorerie sau oferite ulterior angajaților, de exemplu în programe de recompensare. În România, programul de răscumpărare trebuie aprobat de adunarea generală a acționarilor.

Efectul pentru acționarii rămași este opus diluării. Fiind mai puține acțiuni în circulație, fiecare acțiune reprezintă un procent mai mare din companie, iar profitul pe acțiune crește. Răscumpărarea este considerată o alternativă la dividende pentru a returna bani acționarilor și poate semnala că firma își consideră acțiunile subevaluate.

Spread

Spread-ul este diferența dintre cel mai bun preț la care cineva este dispus să cumpere o acțiune (bid) și cel mai bun preț la care cineva este dispus să o vândă (ask). De exemplu, dacă cel mai mare preț de cumpărare este 9,90 lei și cel mai mic preț de vânzare este 10 lei, spread-ul este de 0,10 lei.

Spread-ul reprezintă un cost ascuns al tranzacției: dacă ai cumpăra și ai vinde imediat, ai pierde această diferență. Un spread mic indică o acțiune lichidă, iar unul mare, o acțiune cu tranzacții rare.

Lichiditate

Lichiditatea unei acțiuni arată cât de ușor și de repede poate fi cumpărată sau vândută la bursă, la un preț apropiat de cel curent. Se apreciază mai ales după volumul tranzacționat și după spread, adică diferența dintre cel mai bun preț de cumpărare și cel mai bun preț de vânzare.

O acțiune lichidă are multe tranzacții zilnice și un spread mic, așa că poți intra sau ieși rapid din investiție fără să influențezi prețul. La o acțiune cu lichiditate redusa, tranzacțiile sunt rare, spread-ul este mare și poți fi nevoit să aștepți sau să accepți un preț mai puțin favorabil.

Trimestre

Un trimestru este o perioadă de trei luni, adică un sfert dintr-un an. Anul calendaristic are patru trimestre, notate de obicei T1–T4 (sau Q1–Q4, din engleză quarter):

• T1: ianuarie – martie

• T2: aprilie – iunie

• T3: iulie – septembrie

• T4: octombrie – decembrie

Rezultate financiare

Rezultatele financiare sunt cifrele care arată performanța unei companii într-o anumită perioadă (un trimestru, un semestru sau un an). Ele includ în principal veniturile, cheltuielile și profitul sau pierderea, dar și informații despre active, datorii și fluxurile de numerar.

Companiile listate la bursă sunt obligate să le publice periodic, în rapoarte trimestriale, semestriale și anuale, la date anunțate din timp într-un calendar financiar. Investitorii le folosesc pentru a evalua sănătatea și evoluția firmei. De aceea, publicarea rezultatelor poate influența semnificativ prețul acțiunilor, mai ales când cifrele diferă de așteptările pieței.

Datorii

Datoriile unei companii sunt toate obligațiile pe care aceasta le are de plătit altora: bănci, furnizori, angajați, stat sau deținători de obligațiuni. Ele apar în bilanț, alături de active și capitalurile proprii.

Se împart, după termenul de plată, în:

• Datorii pe termen scurt (curente): trebuie plătite în mai puțin de un an. Exemple: facturi către furnizori, salarii, impozite, credite pe termen scurt.

• Datorii pe termen lung: au scadența peste un an. Exemple: credite bancare pe mai mulți ani, obligațiuni emise.

Gradul De Îndatorare

Gradul de îndatorare arată cât de mult se bazează o companie pe datorii pentru a se finanța, comparativ cu banii acționarilor. Se calculează de obicei împărțind datoriile totale la capitalurile proprii (raportul debt-to-equity). De exemplu, o firmă cu datorii de 50 de milioane de lei și capitaluri proprii de 100 de milioane are un grad de îndatorare de 0,5.

Un grad ridicat poate amplifica profiturile, dar crește riscul ca firma să aibă probleme dacă veniturile scad sau dobânzile cresc. Nivelul considerat normal diferă de la un sector la altul.

Flux De Numerar

Fluxul de numerar (cash flow) arată banii care intră efectiv în companie și banii care ies din ea într-o anumită perioadă. Spre deosebire de profit, care poate include sume încă neîncasate sau cheltuieli contabile precum amortizarea, fluxul de numerar urmărește doar mișcarea reală a banilor.

Fluxul De Numerar Liber

Fluxul de numerar liber (free cash flow, FCF) reprezintă banii care rămân companiei după ce își acoperă cheltuielile de funcționare și investițiile necesare pentru a-și menține și dezvolta activitatea. Se calculează de obicei astfel: fluxul de numerar din activitatea operațională minus investițiile în active fixe (CAPEX), precum echipamente, clădiri sau tehnologie.

Disclaimer: Considerați acest text un document în continuă evoluție, ceea ce înseamnă că poate fi supus unor modificări nedocumentate și că ar putea chiar să dispară în viitor.

Plecăm de la premisa că vrem să fim conduși de oameni cinstiti si capabili, care nu fură și nu abuzează de putere.

De ce însă nu putem avea aleșii pe care ni-i dorim? De ce aflăm mereu, mai devreme sau mai târziu, că politicienii dintre care putem alege sunt departe de acest ideal?

Asistentul meu, Claudiu, spune că, dintre aleși, președintele este persoana cu cel mai mare salariu. Pe lună, câștigă aproximativ 15.000 de lei net, adică puțin sub 3.000 de euro.

E adevărat că, pe lângă salarii, aleșii noștri au tot soiul de sporuri și diurne, dar chiar și cu aceste compensații adiționale, ordinul de mărime e cam același.

Din păcate, în România există mulți oameni care câștigă mult mai puțin decât acest salariu și tare mi-aș dori ca acest lucru să nu fie așa.

Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toți oamenii din România (și nu numai) să aibă cel puțin puterea de cumpărare pe care o oferă acest salariu în România.

Însă sunt și oameni (și nu sunt chiar puțini) care câștigă acest venit sau chiar mai mult fără să aibă responsabilitățile și dezavantajele care vin cu o astfel de funcție publică.

Iar dacă ne uităm la persoanele care ocupă pozițiile cele mai înalte din companiile cu care interacționăm zi de zi, o să observăm că salariile lor se încadrează în alt ordin de mărime și se măsoară uneori chiar și în milioane de euro.

O să ziceți că politicienii nu trăiesc din salariu și își câștigă banii altfel. Așa o fi, dar am stabilit deja că nu pe aceștia ni-i dorim.

Cred că e o idee bună ca oamenii care au pe mână bugetul unei țări, în valoare de sute de miliarde de euro, să fie plătiți suficient de bine, astfel încât pozițiile respective să atragă oameni capabili și cinstiți.

Să fii ales prin vot popular e o treabă cruntă. Campaniile electorale necesită investiții considerabile de timp și bani. Pentru un om cinstit și capabil, există alternative mai simple și mai profitabile.

Chiar și în cazul în care ești ales și faci „treabă bună pentru țară”, asta nu este o garanție că vei câștiga și următoarele alegeri. Pentru că oamenii care votează nu vor să accepte întotdeauna că ce este bine pentru țară nu este neapărat bine pentru ei.

Un mandat durează, în medie, 4–5 ani și, de cele mai multe ori, dacă nu ești ales pentru un nou mandat, nu e o opțiune să te întorci la cariera pe care o aveai înainte, cel puțin nu pe aceiași bani sau pe aceeași poziție. Acest lucru descurajează oamenii care au demonstrat ceva in mediul privat să renunțe la carierele pe care le au deja pentru a candida într-o funcție publică.

Cerințele de „angajare” sunt mari: nu este suficient să ai soluții pentru problemele țării, trebuie să și convingi o majoritate că soluțiile tale sunt cele potrivite.

Într-o campanie electorală participă mai mulți candidați, asta înseamnă că ești constant atacat de ceilalți candidați și susținătorii lor. Însă, dacă ești ales, poate ai noroc să ajungi să fii batjocorit și de propriii susținători.

Un lucru e cert: de bălăcăreală nu scapi și, de cele mai multe ori, atacurile vin de la oamenii pe care încerci să îi ajuți.

Pentru că, de-a lungul istoriei, nu ne-a mers prea bine atunci când puterea a fost concentrată în prea puține mâini, un ales nu poate face mare lucru de unul singur. Dacă vrea să schimbe ceva în mod semnificativ, trebuie să colaboreze cu alți politicieni, iar astfel de alianțe îi pot pune în pericol integritatea și reputația. Pot număra pe degetele de la o mână toți politicienii cu care nu aș fi deranjat să fiu asociat.

Scena politică este împărțită între cei aflați la putere și cei care vor să ajungă la putere. Opoziția ajunge să guverneze atunci când electoratul consideră că cei aflați la putere nu își fac bine treaba. La rândul lor, cei aflați la guvernare rămân la putere atât timp cât alegătorii consideră că se descurcă mai bine decât ar face-o opoziția.

E un sistem în care interesul politicianului (de a fi ales și de a ajunge și rămâne la putere) nu este aliniat cu interesul cetățeanului (de a beneficia de o guvernare bună).

Într-un astfel de joc, în care, pentru ca unul să câștige, altul trebuie să piardă, integritatea este un handicap.

Politicienii au, în esență, două obiective: să își facă treaba pentru care au fost aleși și să își păstreze funcția. Problema este că, de multe ori, cele două obiective intră în conflict, iar unul este mult mai ușor de atins decât celălalt.

Nu știu care e soluția pentru situația în care ne aflăm, însă consider că un obiectiv bun cu care putem începe este să înțelegem realitatea și interesele care ne-au condus aici.

Atunci când folosesc cuvântul interes mă gândesc la cuvântul incentive din limba engleză, pentru care, în mintea mea, nu există cu adevărat un cuvânt corespondent în limba română.

În funcție de context incentive înseamnă motivație, imbold, stimul, recompensă, miză, interes, factor de motivare sau toate la un loc.

Show me the incentive and I’ll show you the outcome - Charlie Munger

Dar mai multe despre asta altădată.

Disclaimer: Considerați acest text un document în continuă evoluție, ceea ce înseamnă că poate fi supus unor modificări nedocumentate și că ar putea chiar să dispară în viitor.

Timp de decenii, Japonia a fost o sursă de finanțare ieftină pentru restul lumii. Investitorii s-au împrumutat în yeni, la dobânzi aproape de zero, și au investit banii în instrumente globale cu randament mai mare (acțiuni la bursa din SUA, titluri de stat americane, piețe emergente).

Creșterea dobânzilor la titlurile de stat din Japonia si un yen volatil ar putea să încheie această lungă petrecere care s-a întins pe o perioadă de zeci de ani.

Japonia are o datorie publică brută de aproximativ 9 trilioane de dolari(~230% din PIB) și este cel mai mare deținător străin de titluri de stat americane, cu aproximativ 1,1 trilioane de dolari investiți, în scădere cu aproximativ 120 miliarde de dolari față de februarie 2026.

În ultimii 15 ani, yenul s-a depreciat constant față de dolar și a atins anul acesta un minim de 40 de ani.

Pentru prima oara din anul 1998, pe 31 iulie, trezoreria americană a cumpărat yeni pe piață. Nu a folosit dolari, ci a vândut din rezervele sale în euro (depozite, titluri de stat).

Suma exactă nu a fost făcută publică, dar estimările sunt între 5 și 10 miliarde de dolari. Japonia a pus mult mai mult, în jur de 95 de miliarde în două zile. Yenul s-a întărit cu aproximativ 4%, iar mesajul politic al implicării SUA a contat probabil mai mult decât banii.

Intervenția SUA pentru a cumpăra yeni permite Japoniei să nu vândă din portofoliul de obligațiuni americane pentru a întări yenul. Dacă cererea pentru aceste instrumente scade, ca urmare a unei potențiale vânzări din partea Japoniei, acest lucru ar putea duce la creșterea costului de împrumut al SUA.

Un yen slab face ca importurile din Japonia să fie ieftine și descurajează investiții domestice în SUA, însă un yen puternic înseamnă o datorie mai scumpă pentru investitorii care s-au împrumutat în yeni.

Acest lucru ar putea face investitorii care dețin aceste datorii să își lichideze investițiile ca să își acopere datoriile. Asta poate duce la o scădere a prețului activelor (ex. acțiuni) și la o creștere a costului de finanțare pentru alte țări.

Dobânzi în creștere pentru titlurile de stat din Japonia pot duce la o creștere a cererii pentru yen, care accentuează scenariul unui yen puternic.

Yen ¥ vs Dolar $

Costul finanțării (dobânda titlurilor de stat din Japonia) în ultimii 10 ani

Datoria publică a Japoniei în ultimii 30 ani

Datoria totală (brută) a Japoniei cuprinde toate obligațiunile și împrumuturile statului. Ajunge la ~230% din PIB (FMI), cea mai mare din lumea dezvoltată.

Datoria netă scade din aceasta activele financiare ale statului, de peste 3 trilioane dolari. Astfel, coboară la ~150% din PIB (estimare aproximativă).

Asta face Japonia să pară mai puțin îndatorată. Totuși, aceste active nu pot fi folosite ușor pentru plata datoriei: banii fondului de pensii sunt ai pensionarilor, iar rezervele valutare servesc la apărarea yenului.

În plus, dacă socotești Banca Japoniei împreună cu statul, o bună parte din datorie e practic „datorată sieși”, deoarece banca centrală deține o mare parte din obligațiuni. De aceea, unii economiști consideră situația mai puțin gravă decât sugerează cifra de 230%.

Dimensiunea împrumuturilor în yeni pentru investiții

Nimeni nu știe exact dimensiunea acestor împrumuturi. Multe dintre aceste operațiuni se fac prin instrumente financiare complicate, care nu apar clar în statistici.

Cea mai citată estimare vine de la banca de investiții Jefferies. Potrivit acesteia, împrumuturile în yeni făcute din străinătate ajungeau în martie 2026 la aproximativ 2,3 trilioane de dolari. Suma a crescut cu 67% față de finalul lui 2021.

Experți din băncile japoneze au dat o estimare asemănătoare, de peste 2 trilioane de dolari. Ei cred că este cel mai mare nivel din istorie.

Cei care s-au împrumutat sunt fonduri de investiții, bănci, companii și persoane fizice din afara Japoniei.

Nu toată suma de 2,3 trilioane este un pariu speculativ. Partea pur speculativă, care se poate retrage brusc și poate zgudui piețele, este estimată la câteva sute de miliarde de dolari.

Contextul istoric nu e liniștitor: singurele două perioade comparabile, 1995–1997 și 2003–2007, s-au încheiat amândouă cu lichidări bruște și dureroase ale acestor poziții.

Concluzii si opinii

Economiile globale sunt mai interconectate decât pare la prima vedere. Observăm că situația din Japonia poate duce la acțiuni din partea SUA, care pot cauza consecințe în Europa.

Observăm, de altfel, că aceste reacții în lanț sunt mai puternice atunci când intervine o schimbare într-un factor care a rămas relativ constant timp de zeci de ani, precum deprecierea yenului sau dobânzile apropiate de zero la obligațiunile japoneze.

Disclaimer: Nu garantez pentru acuratețea cifrelor (la virgulă) din acest text, însă mă aștept ca proporțiile să fie relevante. Considerați acest text un document în continuă evoluție, ceea ce înseamnă că poate fi supus unor modificări nedocumentate și că ar putea chiar să dispară în viitor.

Leul a atins săptămâna aceasta un nou minim istoric față de euro, BNR anunțând un curs de 5,3447 lei.

Politicienilor le place să dea vina unii pe alții de fiecare dată când se petrec mișcări violente în cursul valutar, însă relația de cauzalitate nu e chiar atât de directă și imediată.

Dacă relația de cauzalitate ar fi reală, atunci cursul s-ar remedia după ce trece „criza”.

Euro a depășit pentru prima dată pragul de 5 lei la cursul BNR pe 6 mai 2025, în marțea de după primul tur al alegerilor prezidențiale. În presă, dar și în spațiul public, s-a vehiculat ideea că deprecierea leului ar fi fost determinată de probabilitatea ca unul dintre candidați să câștige alegerile. Alegerile au fost însă câștigate de celălalt candidat, iar cursul euro nu a mai revenit ulterior sub pragul de 5 lei.

În urmă cu aproximativ un an, guvernatorul Băncii Naționale a început să râdă când a fost întrebat dacă există șanse ca euro să mai scadă sub 5 lei, apoi a răspuns că nu.

Intervenția BNR

Multă vreme s-a speculat despre intervenția activă a BNR asupra cursului valutar, din cauza evoluției artificial de stabile a acestuia.

Deși BNR nu a afirmat niciodată clar și răspicat că menține cursul în mod artificial stabil și chiar a respins în trecut astfel de acuzații, guvernatorul Băncii Naționale a făcut recent afirmații de genul: „Îl lăsăm în continuare să fie mai flexibil. Plutește cam pe unde trebuie.”

Mai jos, un grafic ce conține cursul EUR/RON și EUR/PLN, în condițiile în care România și Polonia au avut rate de inflație aproximativ asemănătoare.

Inflația

Inflația sau diferența de inflație este un factor care pune presiune asupra cursului. În ultimii șapte ani, inflația din România a fost constant peste inflația din zona euro.

În aceste condiții, leul se apreciază „în termeni reali” dacă cursul nominal stă pe loc.

Dacă prețurile din România cresc mult mai repede decât în zona euro, iar cursul rămâne la fel, produsele românești devin relativ mai scumpe. Între 2023 și 2025, inflația cumulată în România a fost de aproximativ 25%, iar în zona euro de circa 10%. În aceeași perioadă, leul s-a depreciat nominal cu doar 2–3%. Rezultatul este o apreciere reală a leului de peste 10%.

Deficitul comercial

Deficitul comercial este situația în care valoarea importurilor unei țări depășește valoarea exporturilor sale într-o anumită perioadă, de obicei un an. Se calculează ca diferență între exporturi și importuri. Când rezultatul e negativ, țara are deficit, iar când e pozitiv, are excedent comercial.

Supraevaluarea leului adâncește deficitul comercial. Un leu prea puternic în termeni reali face importurile ieftine și exporturile mai puțin competitive. Importurile cresc, exporturile încetinesc, iar economia are nevoie de tot mai mulți euro pentru a plăti diferența. Această cerere permanentă de valută apasă pe curs. România are unul dintre cele mai mari deficite de cont curent din UE, iar inflația ridicată contribuie la menținerea lui.

Importăm cu aproximativ o treime mai mult decât exportăm, iar importurile se plătesc în mare parte în euro. Diferența trebuie acoperită cu valută din alte surse: fonduri europene, investiții străine sau împrumuturi externe. Când aceste intrări scad sau devin incerte, deficitul comercial se transformă în presiune directă asupra cursului.

Dobânzile la care se împrumută statul

Dobânzile mai mari la titlurile de stat pot susține cursul, pentru că atrag investitori străini care cumpără lei. Efectul apare însă doar dacă investitorii au încredere în stabilitatea țării. Când dobânzile cresc din cauza riscului perceput, ca în crizele politice, ele însoțesc deprecierea leului în loc să o împiedice.

Dacă diferența de dobândă scade, atracția dispare, iar investitorii pot vinde titlurile și cumpăra euro înapoi, ceea ce slăbește leul. Așadar, la condiții egale, dobânzile mai mari atrag capital și ajută moneda.

Recent, această diferență de dobândă a scăzut pe măsură ce dobânzile la titluri de stat pentru țări precum Germania sau SUA au crescut.

Pierderea, întârzierea sau terminarea fondurilor europene

Fondurile UE, inclusiv cele din PNRR, sunt una dintre principalele surse de euro care intră în țară. Dacă România nu le absoarbe la timp sau le pierde din cauza jaloanelor neîndeplinite, dispare o sursă importantă de finanțare a deficitului extern.

Din 2027, fluxul total de euro din fonduri europene va fi cel mai probabil mai mic decât în anii de vârf ai PNRR. Ritmul va depinde de cât de repede absoarbe România banii de coeziune rămași și de rezultatul negocierilor pentru 2028–2034. O sursă importantă de valută care a ajutat la finanțarea deficitului extern se va reduce. Este un argument în plus pentru ideea că presiunea pe leu ține de factori structurali, nu doar de crizele politice de moment.

Prețurile energiei

România importă o parte din energie și carburanți. Când prețurile internaționale cresc, importurile se scumpesc și cererea de valută crește. Scumpirea energiei din 2026 lucrează în această direcție.

Petrolul se tranzacționează internațional în dolari. Când crește prețul barilului, importatorii români au nevoie de mai multă valută pentru aceleași volume. Ei cumpără această valută cu lei, deci cererea de valută crește și apasă pe curs. Mai intervine un factor: dacă dolarul se întărește în același timp, cum s-a întâmplat recent (dolarul a urcat la 4,75 lei pe 2 octombrie), factura în lei crește de două ori, o dată din cauza prețului și o dată din cauza cursului.

România nu e foarte dependentă de importuri de energie în ansamblu, pentru că produce o mare parte din gazele și electricitatea de care are nevoie. La petrol însă dependența e mare: în primele patru luni din 2026, țițeiul din import a reprezentat aproximativ 72,8% din resursele de petrol ale țării. În plus, producția internă de țiței a scăzut cu 8,3% în primul trimestru din 2026 față de aceeași perioadă a anului trecut.

Euroizarea

Euroizarea înseamnă folosirea euro în locul monedei naționale pentru economisire, prețuri, contracte și credite. România nu e o economie euroizată, dar are un grad semnificativ de euroizare parțială, iar acesta funcționează ca un amplificator al oricărei presiuni pe curs.

Unde se vede euroizarea în România?

• Economii - Aproximativ o treime din depozitele bancare sunt în valută.

• Credite - Firmele se finanțează tot mai mult în euro: creditul în valută a crescut cu 17% față de august 2025. Dobanzile la lei sunt mult mai mari decat cele la euro.

• Prețuri - Locuințele, chiriile, mașinile și multe servicii sunt cotate sau indexate în euro.

Deprecierea se transmite mai repede în prețuri. Dacă chiriile și multe servicii sunt în euro, orice depreciere scumpește imediat viața în lei. Deprecierea alimentează inflația, iar inflația erodează încrederea în leu.

Instabilitatea politică, guvernarea defectuoasă și lipsa predictibilității.

E greu de cuantificat cât contribuie instabilitatea politică asupra cursului valutar, însă un lucru este cert: bine nu prea poate să îi facă.

Un mecanism important prin care intră valuta în țară sunt investițiile străine, iar aceste investiții sunt descurajate de impasul politic în care se regăsește România.

Guvernarea defectuoasă și lipsa predictibilității fiscale sunt și ele cauze care țin investitorii străini departe.

Concluzii si opinii

Din păcate, majoritatea românilor își doresc un stat cu un rol activ în economie: un stat care „ține” cursul stabil și intervine prin investiții, ajutoare și subvenții. Însă nu toți factorii care pun presiune pe curs se află sub controlul direct al statului.

Aproape nimeni nu așteaptă de la stat să interzică achiziția de mașini străine, noi sau second-hand. Majoritatea sunt însă de acord că statul are rolul de a construi infrastructura rutieră și energetică, precum și un cadru fiscal stabil, care să-i convingă pe producătorii de mașini să deschidă fabrici în România.

Nu știu dacă există cetățean care să nu-și dorească mai mulți bani de la stat, însă când statul dă bani pentru consum, o parte importantă se duce pe produse fabricate în străinătate. Consumul românesc depinde mult de importuri, deci crește și cererea de valută. Unele programe țintite au același efect: subvențiile pentru panouri fotovoltaice sau pentru cumpărarea de mașini au finanțat, în mare parte, produse importate.

Plafonarea prețurilor la energie a protejat populația pe termen scurt, dar a costat bugetul miliarde și a ascuns inflația, fără să o elimine. Când plafonarea s-a încheiat în vara lui 2025, energia electrică s-a scumpit cu aproape 61% într-un an. Inflația a urcat spre 10%, iar costul s-a mutat brusc în prețuri. Astfel de măsuri nu elimină presiunea, ci o mută în timp și o concentrează.

Guvernul curent a făcut multe greșeli și are multe minusuri, însă să îl consideri responsabil de toate problemele structurale pe care le-a moștenit e destul de naiv.

La fel de naivi sunt si romanii care vor sa fie si cu slănina-n pod, și cu buza unsa:

• Bani mulți de la stat (salarii, pensii, subvenții, servicii etc.), cu taxe mici și inflație mică.

• Să cheltuie bani mulți pe produse din import și vacanțe în străinătate, dar să nu afecteze cursul.

• Să fie angajatori (companii, fabrici etc.), dar să le facă altcineva (preferabil statul), să plătească taxe mari și să nu facă profit.

Nimeni nu poate vedea în viitor, însă aș fi dispus să pariez că o să vedem în continuare acest trend în cursul valutar, cel puțin până când majoritatea cauzelor de la baza lui sunt rezolvate:

• Scăderea inflației – în strânsă legătură cu politica monetară (ex.: dobânda de referință, creșterile de masă monetară etc.), deficitul și guvernarea.

• Independența energetică sau scăderea presiunilor de pe piața energetică.

• Echilibrarea deficitului bugetar și comercial.

Disclaimer: Considerați acest text un document în continuă evoluție, ceea ce înseamnă că poate fi supus unor modificări nedocumentate și că ar putea chiar să dispară în viitor.

Piața bursieră (sau bursa de valori) este locul unde se cumpără și se vând acțiuni ale companiilor listate, precum și alte instrumente financiare: obligațiuni, fonduri tranzacționate la bursă (ETF-uri) etc.

O companie care are nevoie de bani se poate „lista” la bursă. Aceasta vinde publicului bucăți din ea, adică acțiuni. Cine cumpără o acțiune devine coproprietar al companiei, chiar dacă o acțiune reprezintă o foarte mică parte dintr-o companie. După listare, acțiunile se tranzacționează între investitori, iar prețul lor se formează prin mecanismul de cerere și ofertă.

Un broker este un intermediar autorizat, prin care investitorii cumpără și vând acțiuni, obligațiuni, ETF-uri și alte instrumente financiare la bursă. Persoanele fizice nu pot tranzacționa direct pe bursă, așa că îi transmit brokerului ordinele de cumpărare sau vânzare, iar acesta le execută în numele lor. Pentru acest serviciu, brokerul percepe comisioane. Tot el păstrează în custodie titlurile și banii clientului.

Investițiile în companii publice prin intermediul bursei au niște avantaje care nu se găsesc întotdeauna în cadrul altor tipuri de investiții (imobiliare, instrumente cu randament fix, metale prețioase etc.).

Investiție inițială redusă

Fondurile necesare pentru a cumpăra o acțiune sau o fracțiune dintr-o acțiune sunt foarte mici. Există acțiuni care se tranzacționează la mai puțin de un dolar.

Majoritatea brokerilor permit tranzacționarea de acțiuni fracționate, ceea ce înseamnă că poți tranzacționa o parte dintr-o acțiune dacă prețul unei acțiuni întregi este mai mare decât fondurile pe care dorești să le investești.

Majoritatea celorlalte opțiuni de investiții care oferă randamente comparabile (ex. imobiliare) necesită investiții inițiale mult mai mari. Inflația sau dobânzile pot face ca acumularea acestui capital inițial necesar să fie dificilă. Investițiile la bursă nu întâmpină această problemă.

Costuri adiționale reduse

Tehnologia a adus costurile si comisioanele investițiilor la bursă aproape de zero.

Există brokeri care oferă 0 costuri sau comisioane pentru un anumit volum lunar (ex. $100K), iar majoritatea brokerilor consacrați au comisioane între 0,25% și 0,75%.

Ca și comparație, costurile investițiilor în imobiliare (notar, broker, publicitate etc.) sunt mult mai mari.

Lichiditate ridicată

La momentul redactării, acțiunile Apple (AAPL) înregistrează un volum mediu zilnic de peste cincizeci de milioane de acțiuni.

Asta înseamnă că, în fiecare zi, peste cincizeci de milioane de acțiuni Apple (AAPL) își schimbă proprietarii.

Pentru majoritatea investitorilor individuali, acest lucru presupune că, atâta timp cât piața este deschisă, își pot vinde toate acțiunile cu un singur clic, de oriunde în lume. Tot ce ai nevoie este o conexiune la internet împreună cu un laptop sau un telefon.

Aproape niciuna dintre celelalte opțiuni de investiții nu oferă o astfel de flexibilitate.

Cumpărător inteligent vs vânzător

În majoritatea tranzacțiilor, vânzătorul își cunoaște bine marfa. Proprietarii de imobile, de exemplu, știu destul de precis cât valorează proprietatea lor și, de obicei, încearcă să obțină pe ea mai mult decât valorează.

La fel, proprietarii de afaceri private știu în general foarte bine cât valorează afacerea lor. De aceea, este foarte greu să cumperi o afacere privată bună la un preț avantajos.

Pe piețele publice, lucrurile stau altfel. Aici este mult mai greu de estimat valoarea intrinsecă a unei companii și, implicit, prețul corect al acțiunilor ei. Prin urmare, cine reușește să evalueze corect această valoare are un avantaj important față de ceilalți participanți.

Bariera redusă de intrare duce des la situații în care un cumpărător inteligent se confruntă cu un vânzător mai puțin inteligent.

Această situație se întâlnește mai des pe piețele publice decât pe orice alte piețe și duce la șanse sporite de a obține profit pentru un investitor inteligent, dotat cu temperamentul potrivit.

Volatilitatea

Cu excepția perioadelor de inflație extremă, oportunitățile de investiții alternative (față de piețele publice) au prețuri destul de stabile.

De exemplu, este de neconceput să găsești o proprietate imobiliară care să aibă un preț diferit pentru fiecare zi a unei săptămâni, cu atât mai puțin un preț diferit pentru fiecare oră a unei zile.

Piețele bursiere sunt piețe bazate pe licitații, ceea ce înseamnă că prețul se modifică constant și, uneori, în mod brusc.

Nu este neobișnuit ca prețul unei acțiuni să varieze cu ± 30% - 40% (și uneori chiar mai mult) pe parcursul unui an.

Este foarte greu ca valoarea intrinsecă a unei companii să fluctueze cu 30% - 40% pe parcursul unui an, așa că, prin definiție, există un subset de intervale de timp în care acțiunea menționată anterior este evaluată greșit și, posibil, subevaluată.

Volatilitatea este prietena investitorului inteligent, deoarece îi permite uneori să cumpere companii bune la prețuri avantajoase.

Stimulente fiscale

Din păcate, la momentul redactării acestui articol, majoritatea guvernelor din întreaga lume au decis să-și impoziteze cetățenii până la epuizare.

De exemplu, nu este neobișnuit ca veniturile „persoanelor cu venituri mari” să fie impozitate la cote cu mult peste 50%.

Câștigurile de capital și câștigurile de capital pe termen lung beneficiază, de obicei, de cote de impozitare mai mici și pot ajunge uneori la 0% sau la valori apropiate de zero, cum ar fi de exemplu 5% și 3%.

Potențial de creștere asimetric

Pe parcursul vieții, un investitor inteligent poate găsi oportunități pe piețele publice cu un potențial uriaș de creștere și un risc relativ scăzut.

Acțiunile Berkshire Hathaway (BRK-A) se tranzacționau la aproximativ 19 dolari pe acțiune în 1965, anul în care Warren Buffett a preluat controlul. În prezent, acestea se tranzacționează la aproximativ 756.000 de dolari.

Dacă ați fi cumpărat acțiuni Berkshire Hathaway chiar și abia în anul 2000, ați fi obținut totuși un randament de aproximativ 15 ori mai mare decât investiția inițială.

Există și alte situații cu un potențial de creștere mai redus, dar cu un orizont de timp mult mai scurt. Datorită naturii piețelor bazate pe licitații, prețurile acțiunilor sunt uneori penalizate mai mult decât este necesar. Acest lucru le permite uneori investitorilor să cumpere acțiuni ale unei companii la un preț mult sub valoarea lor reală.

Astfel de oportunități asimetrice de creștere sunt uneori prezente și pe alte piețe (de exemplu, piața imobiliară), dar nu sunt la fel de frecvente ca și pe piețele publice.

Micul investitor este avantajat

Spre deosebire de ce se crede în general, micul investitor are un avantaj față de marii investitori instituționali.

Pe piețele publice există numeroase oportunități cu un potențial considerabil de creștere, în care nu se poate investi mai mult de 10.000 de dolari, 100.000 de dolari, 1 milion de dolari sau orice sumă între aceste valori.

Aceste oportunități de investiții nu vor avea un impact semnificativ asupra rezultatelor financiare ale marilor investitori instituționali, care dispun de miliarde de dolari pentru investiții, dar vor face cu siguranță diferența pentru micul investitor.

Se întâmplă adesea ca oamenii obișnuiți să intre în contact cu produse sau companii excelente înainte ca marii investitori instituționali să-și dea seama de valoarea acestor companii sau produse.

Poate vă aduceți aminte că Facebook a fost prezentat pentru prima dată studenților, iar aceștia au fost, de asemenea, printre primii care au renunțat la telefoanele fixe. Asistenții medicali și medicii sunt primii care află care medicamente funcționează și care nu. Constructorii și tâmplarii sunt primii care află care produse ar putea revoluționa meseria lor și care nu.

Concluzii

Pe lângă avantaje, investițiile la bursă implică riscuri considerabile, mai mult de atât, unele dintre avantaje devin dezavantaje pentru persoana cu temperamentul nepotrivit.

O persoană temătoare și nesigură pe teza lor de investiții ar putea să vândă într-un moment în care prețul acțiunilor deținute scade brusc și considerabil chiar dacă această scădere este temporară. De frica pierderii unor profituri viitoare, aceeași persoană ar putea să cumpere la un preț mult prea mare atunci când acest preț este în creștere bruscă.

Este cunoscut și acceptat faptul că media randamentului tuturor companiilor din piață este greu de depășit, iar pentru majoritatea oamenilor este mai avantajos să investească într-un ETF cu costuri reduse (sau în orice altă opțiune de investiție pe care o preferă).

Nu voi intra în detalii acum despre motivul pentru care chiar și investitorii cu experiență au dificultăți în a depăși performanța medie a pieței; Peter Lynch a explicat acest lucru în cărțile sale cu zeci de ani în urmă.

Am vrut doar să documentez potențialele beneficii ale investițiilor la bursă.

Atât. Mulțumesc pentru lectură.

Disclaimer: Considerați acest text un document în continuă evoluție, ceea ce înseamnă că poate fi supus unor modificări nedocumentate și că ar putea chiar să dispară în viitor.

Produsul Intern Brut (PIB) este valoarea tuturor bunurilor și serviciilor finale produse într-o țară într-un an. Cel mai des, PIB-ul se calculează adunând cheltuielile făcute pentru aceste bunuri și servicii si are patru componente: consumul populației, investițiile, consumul guvernamental, exporturile nete.

Datoria publică brută este suma tuturor datoriilor statului la un moment dat, de obicei la sfârșitul anului, fără să se scadă activele financiare pe care statul le deține. Cuprinde trei tipuri de datorii ale întregului sector public, adică guvernul central, autoritățile locale și fondurile de asigurări sociale:

• titlurile de stat - adică obligațiunile și certificatele de trezorerie vândute investitorilor.

• împrumuturile - de la bănci, de la instituții internaționale (FMI, Banca Mondială) sau de la UE.

• depozitele și numerarul - de exemplu titlurile de economii vândute populației

În 2019, cele 27 de state membre ale Uniunii Europene (UE) aveau o datorie publică brută totală de 10,89 trilioane de euro. Șapte ani mai târziu, la sfârșitul lui 2025, această datorie a crescut cu 41%, la o valoare de 15,37 trilioane de euro, aproximativ 81,7% din PIB-ul total al UE.

La sfârșitul anului 2025, țara cu cea mai mare datorie publică brută în valoare nominală a fost Franța (3,46 trilioane de euro), urmată de Italia (3,10 trilioane de euro) și Germania (2,84 trilioane de euro), iar România s-a situat pe locul 12, cu suma de 223 de miliarde de euro.

Raportat la PIB, primul loc a fost ocupat de Grecia (146%), urmată de Italia (137%) și Franța (115,6%), iar România s-a situat pe locul 14 (59,3%).

În anul 2025, țările membre ale Uniunii Europene au plătit doar în dobânzi aproximativ 350–360 de miliarde de euro, o valoare foarte apropiată de PIB-ul României pentru întreg anul 2025.

Deficitul bugetar reprezintă diferența dintre cheltuielile și veniturile statului într-un anumit an. Atunci când statul cheltuiește mai mult decât încasează, trebuie să acopere această diferență, de regulă prin împrumuturi.

Aceste împrumuturi se adaugă la datoria publică. Prin urmare, deficitele bugetare repetate contribuie la creșterea datoriei publice, în timp ce plata datoriei și a dobânzilor influențează, la rândul lor, cheltuielile bugetare viitoare.

La sfârșitul anului 2025, România se situa pe primul loc în topul țărilor din Uniunea Europeană cu deficitul bugetar cel mai mare, urmată de Polonia și Belgia.

Romania este primul loc si in topul diferenței dintre venituri si cheltuieli (deficitul bugetar).

În ultimii 7 ani, deficitul bugetar al României s-a menținut la niveluri ridicate, peste pragul de 3% agreat la nivelul Uniunii Europene. Graficul de mai jos prezintă evoluția deficitului bugetar al României în ultimii 7 ani.

În ultimii 7 ani, datoria publică brută a României a crescut de la 78 miliarde de euro în 2019 la 223 de miliarde de euro la sfârșitul anului 2025.

Putem observa mai jos evoluția cheltuielilor si a veniturilor României în ultimii 7 ani.

Concluzii si opinii

Cumulat, țările din Uniunea Europeană au o datorie de aproximativ 15 trilioane de euro. Această datorie este cu 41% mai mare decât acum 7 ani și nu dă semne clare să își încetinească creșterea.

Deși la sfârșitul anului 2025 România se situa „doar” pe locul 14 în topul marilor datornici din Uniunea Europeană, datoria țării noastre crește accelerat din cauza deficitului și a dobânzilor la care ne împrumutăm.

Este cunoscut, acceptat și foarte mediatizat faptul că România are o problemă gravă de colectare. Ce este mai puțin cunoscut sau mediatizat este faptul că țări care sunt date ca exemple de bună practică, atunci când vine vorba de colectare, au datorii uriașe i.e. Germania (2,82 trilioane de euro) sau Franța (3,46 trilioane de euro).

În ciuda unei „colectări bune” și în ciuda datoriilor publice enorme, cetățenii acestor țări sunt din ce în ce mai nemulțumiți și spun în mare majoritate că se trăiește din ce în ce mai rău. În alte cuvinte, deși aceste state au alocat sume enorme de bani, din colectare și datorii, cetățenii nu sunt mulțumiți de rezultat.

Paradoxal, mulți oameni, unii dintre ei chiar sănătoși la cap și/sau cu multă școală, consideră că soluția la această situație este creșterea taxelor, bineînțeles, atâta timp cât nu sunt ei cei care trebuie să plătească aceste creșteri de taxe.

Disclaimer: Nu garantez pentru acuratețea cifrelor (la virgulă) din acest text, însă mă aștept ca proporțiile să fie relevante. Considerați acest text un document în continuă evoluție, ceea ce înseamnă că poate fi supus unor modificări nedocumentate și că ar putea chiar să dispară în viitor.

Capitalizarea bursieră reprezintă valoarea „teoretică” a unei companii pe bursă. Ea se calculează înmulțind prețul unei acțiuni cu numărul total de acțiuni emise de companie.

După această metrică, Tesla este cel mai „scump” producător auto din lume. Cu o capitalizare bursieră de aproximativ 1,5 trilioane de dolari, Tesla este evaluată la o valoare mai mare decât cea a restului industriei auto, la un loc.

Veniturile companiei Tesla în ultimii 5 ani au variat între aproximativ 53 de miliarde de dolari în 2021 și aproximativ 94 de miliarde de dolari în 2025. Astfel, capitalizarea actuală a companiei este de 15 ori mai mare decât veniturile din anul 2025.

Pentru comparație, capitalizarea companiei Toyota, de 228 de miliarde de dolari, este mai mică decât veniturile din anul 2025, care au însumat 314 miliarde de dolari.

În perioada 2021–2025, profitul net al companiei Tesla a variat de la aproximativ 5,5 miliarde de dolari în 2021, la un vârf de 15 miliarde de dolari în 2023, pentru ca apoi să scadă la 3,8 miliarde de dolari în 2025. Astfel, capitalizarea actuală a companiei este de aproximativ 400 de ori mai mare decât profitul net din 2025 și de 100 de ori mai mare decât profitul net din cel mai profitabil an al companiei în perioada analizată.

Pentru comparație, profitul net al companiei Toyota în anul 2025 a fost de 31 de miliarde de dolari. Astfel, capitalizarea companiei Toyota este de 7,5 ori mai mare decât profitul net din anul 2025.

Câteva motive ale scăderii profitului net, pe scurt:

• competiție crescută, presiune pe preț și o scădere a numărului de unități vândute;

• creșterea cheltuielilor operaționale;

• creșterea semnificativă a bugetului de R&D (Research and Development):

  • buget R&D în 2021 – 2,6 miliarde de dolari

  • buget R&D în 2025 – 6,4 miliarde de dolari

Surse de profit

Tesla generează profit brut din mai multe surse. În 2025, aproximativ 60,7% din profitul brut a fost generat de producția și comercializarea de mașini, 22,2% a provenit din comercializarea produselor care generează și stochează energie electrică, 11,6% din vânzarea așa-numitelor credite de reglementare, iar 5,4% din servicii și alte activități.

Procentele de mai sus reprezintă ponderea fiecărei surse în profitul brut total al companiei. La aceste rezultate se adaugă veniturile din dobânzi și câștigurile de capital, pe care le vom trata separat.

Graficul de mai jos prezintă principalele surse ale profitului brut al Tesla în anul 2025:

Producția auto

Tesla are momentan cinci modele de mașini, dintre care producția a două a fost întreruptă:

• Model 3

• Model Y

• Cybertruck

• Model S (producție întreruptă)

• Model X (producție întreruptă)

Graficul de mai jos arată cum creșterea anuală a livrărilor Tesla s-a temperat constant din 2021 până în 2025, trecând de la un avans de 87% la un declin de -8,6%

Există mai multe explicații care concurează pentru a explica declinul din 2025:

• Creșterea concurenței, în special pe piața din China și din partea producătorilor chinezi. 2025 este primul an în care BYD a vândut mai multe mașini electrice decât Tesla.

• Implicarea lui Elon Musk în politică și impactul pe care aceasta l-a avut asupra imaginii sale publice și asupra imaginii brandului Tesla.

• Lansarea unei noi versiuni a Model Y. Producția celui mai popular model al companiei a fost întreruptă temporar pentru modernizarea liniilor de producție. În plus, anticiparea noii versiuni a determinat unii cumpărători să amâne achiziția.

Dacă analizăm numărul de vehicule electrice vândute de cei mai mari producători, observăm că, indiferent de motive, cumpărătorii aleg modele electrice ale altor producători în număr mare.

Pe măsură ce producătorii auto tradiționali își electrifică gamele, concurența pe piața mașinilor electrice devine tot mai puternică. Toyota a lansat recent mai multe modele electrice și își propune să ajungă la vânzări de 3,5 milioane de mașini electrice pe an până în 2030.

Tesla pare să fi ales o strategie neobișnuită pentru a rezolva această problemă: să câștige competiția ieșind cu totul din ea. La începutul anului 2026, compania a anunțat că va întrerupe producția modelelor Model S și Model X pentru a se concentra pe inteligența artificială și robotică.

Productie si stocare de energie

Segmentul de producție și stocare a energiei are cea mai mare marjă brută dintre principalele activități ale Tesla, de aproximativ 30%, și este în prezent cel mai profitabil segment al companiei. Megapack este unul dintre cele mai importante produse din acest segment.

Megapack este un sistem de stocare a energiei la scară largă. Practic, este o baterie industrială preasamblată, concepută pentru a fi instalată în șiruri și pentru a forma parcuri de stocare de sute de MWh sau chiar GWh.

Aceste sisteme se adresează operatorilor rețelelor electrice, centralelor și utilităților, proiectelor de energie regenerabilă (solar/eolian) care au nevoie de soluții de stocare, precum și centrelor de date cu un consum mare de energie.

Marja ridicată a acestui segment poate fi explicată prin:

• standardizarea produselor și producția în serie mare;

• cererea în creștere pentru sisteme de stocare a energiei, susținută de tranziția energetică și de creșterea consumului de electricitate al centrelor de date;

• scăderea costurilor materiilor prime, în special pentru bateriile LFP;

• complexitatea mai redusă a procesului de fabricație față de producția de automobile, cu mai puține variante de produs, mai puțină muncă manuală și un ciclu de producție mai simplu.

Credite de reglementare

Creditele de reglementare auto sunt credite tranzacționabile pe care guvernele le acordă producătorilor auto pentru vehicule cu emisii zero. Tesla primește mai multe credite decât are nevoie, fiindcă fabrică exclusiv vehicule electrice, și le poate vinde altor producători care nu îndeplinesc standardele de emisii.

Un producător care depășește cota de vehicule electrice acumulează mai multe credite decât are nevoie. Un producător tradițional care nu atinge cota trebuie fie să plătească amenzi, fie să cumpere credite de la un alt producător auto.

Istoric, profitul din aceste credite de reglementare a avut un impact considerabil asupra profitabilității companiei. În anul 2020, acest venit a făcut diferența dintre profit și pierdere pentru Tesla. Fără acest instrument, Tesla ar fi înregistrat o pierdere de 718 milioane de dolari, însă, cu ajutorul lui, compania a raportat un profit net de 862 de milioane de dolari, devenind astfel primul an complet profitabil din istoria companiei, fondată în 2003. În perioada 2009–2026, Tesla a încasat în total aproximativ 14 miliarde de dolari din credite de reglementare.

Însă această sursă de venit se erodează din două direcții:

• producătorii auto consacrați au nevoie de tot mai puține astfel de credite de reglementare pe măsură ce își electrifică gama;

• relaxarea legislației în ceea ce privește cotele și standardele de emisii.

Venituri din dobânzi și câștiguri de capital

La profitul net al companiei se adaugă și venituri din dobânzi și câștiguri de capital. Tesla are aproximativ 44 de miliarde de dolari, majoritatea în depozite și investiții pe termen scurt, cum ar fi titlurile de stat americane.

În anul 2025, acest venit net a reprezentat aproximativ 1,34 miliarde de dolari și aproximativ 35% din profitul net total al companiei.

Un alt exemplu din această categorie, care are un impact asupra profitului companiei, este deținerea a 19 milioane de acțiuni (< 1%) SpaceX sau cei 11.509 BTC cumpărați în 2021.

Datoriile financiare ale companiei sunt de aproximativ 10 miliarde de dolari, mult sub cele 44 de miliarde de dolari pe care le are la dispoziție.

FSD - Full Self Driving

FSD (Full Self-Driving) Supervised este sistemul de asistență avansată la condus al Tesla, un pachet de software care permite mașinii să navigheze autonom (schimbă banda, oprește la semafoare, parchează, ia ieșiri), sub supravegherea obligatorie a șoferului, care trebuie să rămână atent și gata să preia controlul.

Multă vreme, acest sistem a putut fi achiziționat printr-o plată unică. Prețul a variat între 2.500 de dolari în 2016, a atins un vârf istoric de 15.000 de dolari, iar ultimul preț, înainte ca plata unică să fie eliminată, a fost de 8.000 de dolari.

În acest moment, sistemul nu mai poate fi achiziționat printr-o plată unică, ci exclusiv pe bază de abonament lunar, care acum are un preț de 99 de dolari.

Sistemul funcționează folosind hardware deja prezent în mașină. Riscul este ca această componentă hardware să devină învechită pentru versiunile noi ale sistemului. Acest lucru se întâmplă deja: mașini diferite rulează versiuni diferite ale sistemului de asistență avansată la condus.

Costurile fixe de dezvoltare a sistemului sunt uriașe, însă costul marginal pentru un utilizator nou este aproape zero. Practic, cu cât crește baza de abonați, cu atât se diluează costul fix per utilizator, iar marja potențială crește structural.

Momentan, veniturile asociate cu acest sistem sunt incluse în segmentul „Producție auto” din componența profitului brut.

La momentul actual, sunt aproximativ 700.000 de abonați la acest sistem care plătesc 99 de dolari, ceea ce se traduce în încasări de aproximativ 830 de milioane de dolari anual doar din acest serviciu.

Numărul de abonați este în creștere rapidă, cu aproximativ 200.000 de noi abonați în Q2 2026. Însă, chiar dacă toate cele aproximativ 10 milioane de mașini Tesla aflate în circulație ar avea un abonament FSD asociat, cu un cost marginal 0, profitul net al companiei ar ajunge la aproximativ 15 miliarde de dolari, adică mai puțin de jumătate din profitul net al Toyota din 2025, companie de aproximativ 6 ori mai ieftină decât Tesla.

Robotaxi, Cybercab, Optimus și altele

În iunie 2025, Tesla a lansat Robotaxi, un serviciu de ride-hailing autonom al Tesla, echivalentul Uber sau Bolt, dar fără șofer uman. Oamenii pot comanda o cursă prin aplicație, iar mașina vine și îi duce singură la destinație.

Momentan, acest serviciu este mai degrabă în stadiul de prototip, iar cifrele publice legate de numărul de mașini sau componența flotei sunt contradictorii.

În 3 septembrie 2026, a fost lansat oficial Cybercab, un model de mașină fără volan sau pedale. Acest model a fost inclus în flota Robotaxi, însă nu a fost încă livrat niciunui client individual.

Optimus este robotul umanoid de uz general pe care Tesla își propune să îl producă și să îl comercializeze. Momentan, acest produs este folosit intern.

După multe amânări, a fost anunțată o dată oficială, 1 octombrie 2026, pentru noua iterație a modelului Tesla Roadster.

În același timp, Tesla lucrează și la alte produse aflate în diferite faze de testare sau comercializare, cum ar fi panourile solare sau Tesla Semi, un camion electric. Însă, în acest moment, este foarte greu de estimat profitul, viabilitatea sau nivelul de adopție al acestor produse și tehnologii.

Concluzii si opinii

Este foarte greu să găsesc o justificare rațională pentru evaluarea de 1,5 trilioane de dolari a companiei. Nu este deloc clar în ce perioadă de timp și cum va reuși Tesla să întoarcă cele 1,5 trilioane de dolari investiți, plus profit.

Cred că investitorii și analiștii care spun că Tesla nu ar trebui tratată ca oricare alt producător auto au dreptate, dar nu cred că acest lucru este suficient pentru a justifica prețul companiei.

Găsesc îngrijorător faptul că, după atâta timp, veniturile din creditele de reglementare au un impact atât de mare asupra profitului net.

Faptul că produsele din segmentul de generare și stocare a energiei au cea mai mare marjă nu este foarte liniștitor. Îmi este greu să văd avantajul competitiv durabil pe care Tesla îl are în acest segment. Retenția și loialitatea clienților B2B din acest segment mi se par mult mai dificile decât în cazul categoriilor care se adresează direct consumatorilor.

După decizia de a întrerupe producția a două modele dintr-o gamă deja restrânsă, cred că Tesla a renunțat să mai concureze cu producătorii tradiționali de mașini pentru că a decis că nu poate câștiga. Cumpărătorii aleg în continuare alte modele decât Tesla în număr foarte mare, în ciuda diferențelor de calitate sau dotări.

Diferitele verticale pe care le explorează compania (FSD, Optimus, Tesla Semi) sunt promițătoare, însă cred că ele sunt deja incluse în preț și, chiar și așa, prețul este în continuare mult prea mare.

Impactul pe care Tesla l-a avut asupra industriei auto și industriei producătoare, în general, este de necontestat. Tesla este prima și singura companie auto americană profitabilă fondată de la zero după multe decenii.

Însă cred că peisajul s-a schimbat dramatic. Industria auto și industria producătoare în general au fost multă vreme într-un somn adânc. Cred că acest somn lung s-a încheiat. Nimeni nu credea că Tesla va fi vreodată profitabilă sau că are o șansă în fața producătorilor tradiționali, însă noile companii din industria producătoare sunt tratate diferit.

Competiția și interesul pentru producția de orice fel sunt mult mai mari. Mulți dintre producătorii tradiționali s-au trezit, iar noi producători apar constant, nu neapărat în industria auto, inspirați în parte de succesul și parcursul pe care l-a avut Tesla.

Fără un glob de cristal care să ne arate viitorul, este foarte greu să determinăm valoarea intrinsecă a unei companii, dar chiar și așa putem încerca să facem o estimare.

Cred că, la un multiplu de 10× profitul celui mai bun an, compania are un potențial real de creștere. Asta ar însemna o capitalizare de 150 de miliarde de dolari, de 10 ori mai mică decât capitalizarea curentă.

Consider că o capitalizare de 300 de miliarde de dolari este cam limita maximă a optimismului de care sunt în stare. Chiar și așa, această cifră este de peste 5 ori mai mică decât capitalizarea curentă.

Acestea fiind spuse, nu aș paria că Tesla o să scadă. Piața poate rămâne irațională mult mai mult timp decât putem rămâne noi solvabili.

Cam atât despre Tesla deocamdată. Mulțumesc pentru atenția acordată.

Disclaimer: Nu garantez pentru acuratețea cifrelor (la virgulă) din acest text, însă mă aștept ca proporțiile să fie relevante. Considerați acest text un document în continuă evoluție, ceea ce înseamnă că poate fi supus unor modificări nedocumentate și că ar putea chiar să dispară în viitor.